Pr. Marius N. Lauruc
„Nimeni nu poate venera cu adevărat sau imita ceea ce nu cunoaște. Rememorarea vieții și învățăturii unui sfânt este o condiție esențială și o parte integrantă a venerării și a transmiterii memoriei sale în Biserică sub forma unei predanii vii”[1] (diac. Ioan I. Ică jr.)
Stareții Vasile și Paisie – Itinerar biografic
Născut în Poltava, în 1692, Cuviosul Vasile s-a refugiat în Țările Române (Dălhăuți, Poiana Mărului), alături de alți monahi, din cauza persecuției la care era supus monahismul pe teritoriul Ucrainei. Aici a petrecut până la moartea sa, în anul 1767, la vârsta de 75 de ani. Stabilirea Poltavei ca loc al nașterii sale nu poate fi făcută cu certitudine, deși e cea mai probabilă variantă. Teoriile conform cărora Vasile ar fi fost un văr de-al lui Paisie, ori că ar fi de origine română nu au niciun temei documentar. Înainte de a veni în Țările Române petrecuse câțiva ani în sihăstrii din Munții Moșenski, din zona Kievului.
În partea teritoriului ucrainean aflată sub ocupație poloneză ortodoxia era persecutată de către autoritățile catolice, în timp ce în ținuturile ocupate de către ruși, cât și pe întreg teritoriul Imperiului Rus, ‘Regulamentul Duhovnicesc’ din 1721, al lui Petru cel Mare, urmat de ‘Proclamația monahismului’, din 1724, limitau drastic viața monahală, lichidând schituri și, forțând, astfel, emigrarea monahilor, refugierea lor în alte țări. În Țările Române, aceștia au găsit un climat prielnic.
În Țărie Române se stabilește inițial la Schitul Valea Șchiopului, ajungând apoi la Dălhăuți, unde va fi hirotonit preot în 1715, devenind mai apoi stareț. Datorită numărului crescând de viețuitori, numește alt stareț, trimite unii monahi la schituri din apropiere iar el, alături de 12 călugări pune bazele schitului Poiana Mărului. Așezat la granița dintre Buzău și Vrancea, pe raza localității Jitia (viață), Schitul Poiana Mărului are o istorie zbuciumată ce se întinde pe perioada a trei secole. În ciuda incendiilor care au distrus baza materială a acestui schit, din prisma intensei vieți spirituale, el va fi cunoscut ca ‘al doilea Athos’. Apogeul vieții spirituale coincide cu perioada în care aici a stărețit Cuviosul Vasile. Schitul era neînchinat, poate pentru că starețul era de origine slavă iar schitul nu deținea terenuri, monahii viețuind destul de sărăcăcios. Nicolae Iorga afirmă chiar, că Vasile ar fi fost unul din ucenicii și urmăritorii Sf. Mitropolit Dimitrie al Rostovului care, la sfârșitul sec. 17 s-au refugiat în Principatele Române.
Cu timpul ajunge să aibă sub conducerea sa duhovnicească 11 schituri, pe care le vizitează periodic, le îndrumă, sau le trimite din scrierile sale, o raritate în tradiția isihastă românească. Acesta e momentul în care îl întâlnește pe tânărul rasofor Platon (viitorul stareț Paisie) la Trăisteni.
În 1750 ajunge la Muntele Athos, unde îl va tunde în monahism pe Platon/Paisie. Motivul deplasării sale la Athos era documentarea pentru lucrarea „Despre înfrânarea de la mâncăruri”, pentru care a primit binecuvântarea, în 1749, de la Patriarhul Silvestru al Antiohiei, în prezența Domnitorului Constantin Mavrocordat, la București.
La Poiana Mărului starețul Vasile a înființat un mic scriptorium în care se copiau textele sfinților părinți. Din acest motiv niciun alt schit românesc nu a mai avut o influență atât de mare în sfera culturii duhovnicești ca și Poiana Mărului. Biograful lui Paisie, Tachiaos, îl numește: “cel mai profund cunoscător al literaturii ascetice și mistice bizantine tradusă în limba slavonă până în vremea sa.”[2]
În 1767 se mută la Domnul, nu înainte de a lăsa un testament duhovnicesc, prin care împarte scrierile păstrate în mănăstire călugărilor de origine română și celor de origine slavă, îndemnându-i ca după moartea sa, cei slavi să se mute la un alt schit iar la Poiana Mărului să rămână doar monahii români.
Nu putem cunoaște cu exactitate cât de bogată fusese biblioteca schitului în timpul vieții starețului Vasile. În 1867[3] mai existau 543 de volume, în condițiile în care după moartea sa, așa cum a dorit el, biblioteca a fost împărțită în două, iar mai apoi biserica de lemn ctitorită de către starețul Vasile, cu sprijinul domnitorului Constantin Mavrocordat, 1730-1733, a ars, împreună cu majoritatea manuscriselor în timpul războiului ruso-turc (1768-1774).
În „Viața” Sf. Paisie, publicată la Optina în 1847, editorii îl numesc pe Vasile „povățuitorul, tovarăș de drum și prieten” al lui Paisie. Este prima dată când sunt tipărite Introducerile starețului Vasile, iar integrarea lor într-un volum despre viața starețului Paisie sugerează continuitatea învățăturilor sale. Aceste „Introduceri” ale starețului Vasile reprezintă o adevărată cheie a Filocaliei, lectura lor fiind recomandată pentru o mai bună înțelegere a mesajului Filocaliei.
Sf. Ignatie Brianceaninoiv recomanda „Introducerile” starețului Vasile astfel: “Scrierile starețului Vasile pot și trebuie să fie văzute drept cea dintâi carte spre care trebuie neapărat să se îndrepte oricine dorește să practice cu succes rugăciunea lui Iisus în timpul nostru. Starețul își numește scrierile introduceri; e genul de lectură care pregătește calea pentru studiul părinților greci.”[4]
Sf. Teofan Zăvorâtul le recomandă, la rândul său: “Citești Filocalia? Bine. Nu te lăsa însă descurajat de scrierile lui Ignat și Calist Xanthopol, Grigorie Sinaitul sau Nichifor. Încearcă să vezi dacă n-are cineva ‘Viața starețului Paisie Velicikovski’. Ea cuprinde prefețele alcătuite la unele cărți ale ‘Filocaliei’ de starețul Vasile de la Poiana Mărului. Ele explică locul tehnicilor mecanice în rostirea rugăciunii lui Iisus, și te vor ajuta și pe tine să înțelegi corect totul.”[5]
Prin „Introducerile” sale, Cuviosul Vasile stârnește interesul pentru redescoperirea și studiul scrierilor isihaste clasice. Pune foarte mare accent pe scrierile sfinților părinți, considerându-le un veritabil îndrumar. În introducerea la Grigorie Sinaitul, de pildă, spune că Scripturile și Sfinții părinți pot compensa lipsa unui îndrumător duhovnicesc: “Dacă nu ne e cu putință să găsim un bătrtân iscusit în cuvânt și faptă după modelul Sfinților Părinți, atunci în singurătate și liniștire fiecare trebuie să ne luăm sfat duhovnicesc din Învățăturile și povățuirile Sfinților Părinți și pe ei să-i întrebăm despre fiecare lucru și virtute.”[6] Aceeași recomandare, preluată fără îndoială de la starețul Vasile, o găsim și în „Autobiografia” starețului Paisie, el spunând: „în lipsa unui părinte duhovnicesc, să avem, drept povățuitor pe Dumnezeu și Învățăturile Sfinților Părinți.”[7]
Paisie Velicikovschi s-a născut în 1722, în familia protopopului de Poltava, destinat să slujească la aceeași biserică la care slujiseră bunicul său, tatăl său, iar după moartea prematură a acestuia, fratele său mare, Ioan. Tânjind după o viață monahală retrasă, abandonează studiile de la Academia duhovnicească din Kiev, la vârsta de 17 ani. Peregrinează pe la mai multe mănăstiri din zona Kievului, fiind făcut rasofor, cu numele Platon (1741) la Mănăstirea Medvedovski, închisă mai apoi, de autoritățile poloneze, pentru refuzul de a accepta uniația. Pleacă, împereună cu prietenul și colegul său Alexie, spre Moldova, unde un ucenic al lui Vasile, părintele ucrainean Mihail, îl trimite la schitul Dălhăuți. Între 1743-1746 petrece în schiturile din zona Buzăului, iar la Trăisteni îl întâlnește personal pe Vasile, însă refuză invitația acestuia de a merge la Poiana Mărului, știind că dorea să îl hirotonească, ceea ce Platon/Paisie refuză, neavând vârsta canonică. Este impresionat de Vasile, căruia îi face o frumoasă caracterizare în „Autobiografie”: „fără egal în Scripturi, Părinți și canoane.”[8]. Datorită faptului că a refuzat să se alăture comunității monahale de la Poiana Mărului, Paisie este considerat ucenic indirect al starețului Vasile[9]. Însă absența sa din mijlocul viețuitorilor de la Poiana Mărului nu l-a împiedicat cu nimic să preia și să îmbogățească moștenirea Cuviosului Vasile.
În 1746 pleacă la Athos, unde va rămâne 17 ani. În 1750 e vizitat de starețul Vasile, care venise să se documenteze despre interdicția monahilor de a consuma carne și îl tunde în monahism, cu numele Paisie. În 1758 e hirotonit preot. Treptat i se alătură ucenici români și slavi, iar datorită numărului crescând de monahi de pe lângă el, se întoarce în Țările Române, inițial la Dragomirna. În 1765 e vizitat de fostul coleg de școală și prieten Alexie, care îl îmbracă în schimba mare, înainte de a se stabili la Poiana Mărului. În 1775 comunitatea paisiană se mută la Secu, iar în 1779 la Neamț. Până la sfârșitul vieții starețului Paisie (1794), Neamț devine un important centru duhovnicesc și de cultură teologică.
Foarte important de reținut din biografia Sf. Paisie este faptul că el niciodată nu s-a rușinat de originea lui ucraineană. În scrisoarea alături de care înainta Mitropolitului Gavriil Calimachi „Așezământul” de la Dragomirna (1763), Paisie numește Rusia Mică (Ucraina) „patria mea.”[10] Iar în „Autobiografia” sa ține să descrie și primii săi ani de viață în „preaslăvitul oraș malorusian (ucrainean) Poltava.”[11] Chiar motivul pentru care își scrie „Autobiografia”, cocentrându-se pe anii tinereții, este de a demonstra că nu are origini rusești și nici nu venise ca spion rus în Moldova. Aceasta în special datorită faptului că Moldova se afla sub ocupația Imperiului Rus (1789-1792), rușii aducând chiar un exarh al Moldo-Vlahiei, în persoana lui Ambrozie Serebrenicov, arhiepiscop de Poltava. Acesta îl va ridica pe Sf. Paisie la rangul de arhimandrit, însă starețul ucrainean recunoaște că a fost forțat să accepte acest rang. Poate că forțele de ocupație ruse îl vedeau ca un posibil aliat. Însă Paisie, prin motivația scrierii „Autobiografiei” respinge acest plan. Poate că și această atitudine îl determină pe arhim. Ciprian Zaharia să afirme: „el este un malorosian, adică aparține acelei ramuri a lumii slave care este cea mai apropiată, ca structură sufletească, de firea românilor și cea mai apropiată istoricește de poporul român. Altfel nici nu s-ar explica asimilarea deplină a lui Petru Movilă în mediul kievean și a lui Paisie și paisianismului în cel moldovenesc.”[12] Pe însăși lespedea sa de mormânt stă scris: „Paisie Malorusiianul”.
Isihasmul și Filocalia
Isihasmul, sau modul de viețuire monastică ce are ca scop liniștirea poate descrie întreaga tradiție monastică ortodoxă. Însă acest termen e folosit în special în legătură cu mișcarea de înnoire duhovnicească pornită de la Athos, în secolele XIII-XIV, prin Grigorie Sinaitul și Grigore Palama, prin folosirea rugăciunii lui Iisus. A doua mișcare de înnoire duhovnicească, tot centrată pe rugăciunea inimii, are loc în sec. XVIII, prin stareții Vasile, Paisie și Nicodim Aghioritul. Ambele momente au avut „drept expresie tipică valorizarea elementelor duhovnicești legate de universul Filocaliei.”[13]
Părintele Ioanichie Bălan[14] consideră că teritoriul României a fost mereu prielnic isihasmului, drept dovadă existența unui număr foarte mare, de-a lungul timpului de „vetre de sihăstrie”, centre care au ținut mereu viu focul isihasmului pe aceste meleaguri, în special începând cu secolele X-XI. Atracția pe care modul de viețuire isihast îl are asupra monahilor de pe teritoriul României este demonstrată de numărul mare de sihăstrii / schituri, comparativ cu numărul mănăstirilor. Datorită faptului că mulți monahi căutau să iasă din ritmul alert al muncii fizice impus de terenurile deținute de marile mănăstiri, pentru a se liniști, pentru a se dedica exclusiv rugăciunii, aceștia se stabilesc periodic sau permanent în preajma mănăstirilor. Cu timpul acolo apar chilii și câte o bisericuță, dând astfel naștere sihăstriilor. În secolul XVIII, de exemplu[15] în Moldova erau 83 de schituri și 4 mănăstiri, iar în Țara Româneasacă 93 de schituri și doar 14 mănăstiri.
Atât pentru Vasile de la Poiana Mărului, cât și pentru Paisie de la Neamț, viața isihastă are ca punct central rugăciunea lui Iisus, fiind modalitatea de a respinge gândurile în lupta duhovnicească. Pe starețul Vasile îl caracterizează faptul că nu pune accent pe tehnica psihosomatică impusă în practica rugăciunii inimii de către tradiția atonită în secolele XIII-XIV. Mai mult, el sfătuiește, ca o noutate, ca atenția să rămână „deasupra inimii”. Punerea Rugăciunii lui Iisus în centrul vieții monahale îl determină pe starețul Vasile să traducă și să facă cunoscute scrierile isihaste. Traducerile făcute în română și slavonă sunt de o mare calitate, la fel ca și manuscrisele. Grație acestei activități de traducele, starețul Vasile poate fi considerat primul dascăl al rugăciunii inimii, în Lumea Ortodoxă, în epoca modernă, precedându-i pe Paisie și Nicodim Aghioritul.[16]
Prin Introducerile sale Vasile propune o inițiere treptată în practicarea rugăciunii lui Iisus, susținând universalitatea ei, nu pentru a urmări vreun scop magic, viziuni, dar ca o armă a minții în lupta împotriva păcatelor și patimilor. El respinge astfel, mentalitatea greșită adoptată de unele medii ortodoxe, conform cărora rugăciunea lui Iisus, ca și Împărtășania ar trebui neglijate din cauza nevredniciei. El respinge astfel, indirect, condiția esențială, în unele medii monahale, ca această rugăciune să fie rostită doar de către cei care s-au despătimit. În schimb, starețul Vasile recomandă pocăință și atenția minții ca indispensabile pentru practicarea rugăciunii inimii.
În introducerea la cartea Sf. Grigorie Sinaitul, starețul Vasile afirmă că rugăciunea lui Iisus este pentru toți, călugări și mireni, fiind un mijloc de a ne curăța mintea.[17] Spre deosebire de acesta, Cuviosul Paisie a avut convingerea că scrierile filocalice erau destinate doar monahilor, temându-se ca mirenii neexperimentați să le ia în derâdere. E necesar ca acestea să fie citite cu smerenie și sub îndrumarea unui duhovnic, pentru că doar așa rugăciunea lui Iisus poate aduce un folos.[18]
Efortul starețului Vasile a fost desăvârșit de către Paisie de la Neamț, prin tipărirea Filocaliei slavone. Filocalia greacă a apărut la Veneția, în 1782, cea slavonă, la Sankt Petersburg, în 1793. În 1791, mitropolitul Sankt Petersburgului, Gavriil Petrov, prieten al starețului Paisie, ia inițiativa publicării Filocaliei slavone „Dobrotoliubie” și cere insistent manuscrisele lui Paisie. Acestea includeau și „Introducerile” Starețului Vasile (Introducerile la Sf. Grigorie Sinaiul, Isihie Ierusalimiteanul, Filotei Sinaiul, Cuvântul și Adaosul la Cartea Cuviosului Nil Sorski), însă nu ajung să fie incluse în forma tipărită.
Tipărirea Filocaliei în greacă și, după 11 ani, în slavonă, a avut o influență inegală în mediile ortodoxe respective : „dacă prin Macarie și Nicodim grecii au avut cartea Filocaliei, dar nu și o mișcare filocalică, în schimb românii, prin Paisie și ucenicii săi români o școală și o mișcare filocalică, dar fără cartea Filocaliei, ceea ce a făcut să nu se poată vorbi despre un impact real al acestora în viața popoarelor grec și român în cursul secolului XIX.”[19]
Legătura dintre stareții Vasile și Paisie referitor la Rugăciunea inimii constă în faptul că Paisie reproduce argumentele starețului Vasile referitoare la rugăciunea inimii și o introduce în viața comunitară a marilor mănăstiri moldovene. Însă, spre deosebire de predecesor său, Paisie recomandă tehnica psihosomatică atonită în rostirea rugăciunii lui Iisus. Tradiția isihastă ulterioară pare să fi adoptat sfaturile starețului Vasile, atât în spiritualitatea românească (continuată, în special prin starețul Gheorghe de la Cernica, ucenic al lui Paisie) cât și în cea slavă (în special prin Ignatie Brianceaninov și Teofan Zăvorâtul).
Paisianimsul dispare din Țările Române, odată cu încetarea activității schitului de la Poiana Mărului și destrămarea comunității paisiene de la Neamț și Secu, după moartea lui Paisie, datorită neînțelegerilor dintre monahii de diverse etnii. De la Neamț, călugării slavi au plect spre spre Mănăstirea Noul Neamț, Prodromu, Tabor și Optina.
Stareții Vasile și Paisie – contestați
Ieșind în evidență prin activitatea lor duhovnicească, prin scrierile și traducerile la care lucrau necontenit, era inevitabil ca, la un moment dat, stareții Vasile și Paisie să nu fie contestați.
Prima acuzație care îi este adusă starețului Vasile, e că ar fi introdus inovații în viața monahală, prin rugăciunea inimii. Însă acesta scrie[20] că lipsa rugăciunii inimii din viața monahală nu este altceva decât o anomalie.
În 1749 e interogat la București de către Patriarhii Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului, referitor la învățăturile sale. Pentru aceasta fusese invitat în capitala țării Românești de către domnitorul Constantin Mavrocordat, semn că avea mulți contestatari. Însă cei trei patriarhi au dat mărturie, după discuțiile purtate cu starețul ucrainean, despre corectitudinea învățăturilor sale.
Paisie a fost contestat, la un moment dat, de monahul Teopempt de la Poiana Voronei, care susținea că învățăturile lui Paisie despre rugăciunea lui Iisus sunt invenții francmasonice, inovații introduse în învățătura ortodoxă. Paisie sugerează consultarea „Scării”, pentru că acolo apar pomenite numele sfinților părinți care au scris despre rugăciunea inimii, iar ‘Scara’ e o scriere tipărită mereu cu binecuvântarea Bisericii.
În vremurile noastre, importanța starețului Paisie a fost contestată chiar de către reprezentantul de seamă al teologiei românești, părintele Dumitru Stăniloae.
În timpul regimului Groza-Dej paisianismul a fost exploatat propagandistic ca exemplu de colaborare ruso-română. Dorind să răspundă acestei propagande, pr. Stăniloae minimalizează rolul lui Vasile și Paisie în istoria monahismului românesc. Tot în această perioadă circulau teorii, în mediile teologice ruse, conform cărora abia odată cu Paisie a apărut adevăratul monahism pe teritoriul României. Acestea ar fi motivele principale pentru care părintele Stăniloae manifesta reticență față de starețul Paisie. Tocmai de aceea el consideră paisianismul un curent slav contemplativ, individualist, căruia îi opune cernicanismul, ale cărui baze le pune starețul Gheorghe, ucenic al lui Paisie timp de 24 de ani. Motivează aceasta spunând că acesta din urmă ar fi părăsit tocmai din această cauză Neamțul. Motivul real al plecării sale este, în realitate, dorința de a se retrage la Muntele Athos, comunitatea paisiană de la Neamț fiind, prea numeroasă pentru el.
Mai apoi, părintele Stăniloae, consideră prea permisive indicațiile celor doi stareți ucraineni referitor la practica rugăciunii inimii, bazându-se pe informații greșite referitoare la desconsiderarea rugăciunii comune a comunităților monahale. El îl acuză, astfel[21] pe starețul Paisie că ar fi considerat mai importantă rostirera rugăciunii inimii decât rugăciunile citite sau cântate în biserică de către toată obștea, nesocotind astfel disciplina care ar trebui să caracterizeze o comunitate monahală. Însă, părintele Stăniloae ignoră, cu sau fără intenție, tocmai regulile trasate de către stareț comunităților de la Dragomirna (1763) sau Secu (1778), așa-numitele „Așezăminte”. În „Așezământul” de la Dragomirna[22] starețul Paisie menționează explicit importanța săvârșirii Pravilei (slujbele zilnice din biserică) cu prezența obligatorie a întregii comunități, în frunte cu egumenul. Așezământul pune accent, chiar de la început pe viața comunitară și pe împărțirea sarcinilor și îndatoririlor în mănăstire. În ceea ce privește rugăciunea inimii, aceasta trebuie să fie “săvârșită iscusit și cu mintea în inimă” de către frați în chilii.
Poate că datorită autorității de care se bucura părintele Stăniloae, reticența sa față de învățăturile stareților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț a descurajat percepția reală a importanței celor doi stareți ucraineni pentru teologia românească.
Preluând această reticență a părintelui Stăniloae, și mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Dascăli de cuget și simțire românească” (1981) descrie paisianismul ca un experiment necaracteristic și trecător în istoria monahismului românesc, punând accentul pe o contemplare individualistă, iar nu pe ascultare, smerenie și slujire.[23]
Însă o simplă cercetare a „Așezămintelor” paisiene demonstrează contrariul, arătând că reticența față de Paisie și paisianism nu se bazează pe temeiuri reale.
Concluzii
„Introducerile” lui Vasile s-au bucurat de o popularitate imensă în mănăstirile românești, demonstrând că tradiția isihastă românească a păstrat învățăturile lui Vasile și Paisie.
Legătura dintre stareții ucraineni Vasile și Paisie este atât de strânsă pentru că, în esență, eforturile lor se îndreptau în aceeași direcție, cu foarte mici deosebiri : „Paisie de la Dragomirna și Neamț a încercat să generalizeze și transpună în viața marilor mănăstiri cu viață de obște ceea ce Vasile recomanda și realiza în micile schituri de la cotitura Carpaților.”[24]
Odată la câteva veacuri, în Lumea Ortodoxă apare câte un teolog care, profitând de toate circumstanțele prielnice, reușește să realizeze o adevărată sinteză teologică ce dă un adevărat imbold și vieții spirituale. De aceea părintele arhim. Ciprian Zaharia considera că „Paisie a fost omul providențial care a creat sinteza tuturor elementelor ce pluteau în aer și a tuturor posibilităților ce puteau fi folosite de un om cu darul deopotrivă al lucrurilor dumnezeiești și al celor practice, imediate, pământești. Ceea ce a realizat Paisie a fost sinteza între tradiția movileană a Ucrainei sale natale, între tradiția rusească, de la NiL Sorski până la Vasile de la Poiana Mărului, între tradiția românească și între marea tradiție atonită. Toate acestea pe temelia de granit a Sfintei și marii Predanii Ortodoxe, cuprinsă în tezaurul cugetării patriotice și a marilor scriitori bizantini din epoca post-patristică.”[25]
Influența Starețului Paisie a fost atât de mare și atât de întinsă, încât Nichifor Crainic scria că secolul al XVIII-lea reprezintă „veacul de aur al Ortodoxiei românești”[26], iar faima lui a trecut dincolo de mediile monahale și teologice. În romanul său „Frații Karamazov”, Dostoievski scrie : „Se pare că stărețismul ar fi renăscut la sfârșitul veacului trecut datorită unui vestit anahoret, Paisie Velicikovski, și ucenicilor acestuia.”[27]
Bibliografie
„La dottrina spirituale dello Starets Paisij. Eadiografia di una comunita”, în N. Kauchtschischwili, A.-A.I.N. Tachiaos e AA.VV., „Paisij, lo starec”, Comunita di Bose 1997, ed. Qiqajon
„Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț, urmate de așezăminte și alte texte”, Editura Deisis, Sibiu, 2015
„Sfinții stareți Gheorghe și Calinic de la Cernica. Viețile, povățuirile, testamentele”, Editura Deisis, Sibiu, 2018
„Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm”, Editura Deisis, Sibiu, 2009
Шумило, Сергій Вікторович – «Розвиток українсько-афонських духовно-культурних зв’яхків у XVII – першій третині XIX ст.», Київ, 2021
[1]„Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm”, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 50
[2] Ibidem p. 246
[3] Ibidem p. 278
[4] Ibidem p. 21
[5] Ibidem
[6] Ibidem p. 100
[7] „Paisie de la Neamț. Autobiografia și viețile unui stareț, urmate de așezăminte și alte texte”, Editura Deisis, Sibiu, 2015, p. 24
[8] „Vasile de la Poiana Mărului…”, p. 18
[9] Ibidem p. 19
[10] „Sfinții stareți Gheorghe și Calinic de la Cernica. Viețile, povățuirile, testamentele”, Editura Deisis, Sibiu, 2018, p. 41
[11] „Autobiografia…” p. 107
[12] „Sfinții Stareți Gheorghe și Calinic…” p. 319
[13] „Vasile de la Poiana Mărului…” p. 301
[14] Ibidem p. 302
[15] Ibidem p. 313
[16] Ibidem p. 281
[17] Ibidem p. 97
[18] Ibidem p. 14
[19] Ibidem
[20] Ibidem p. 113
[21] „Sfinții Stareți Gheorghe și Calinic…” p. 284
[22] Ibidem p. 48
[23] „Vasile de la Poiana Mărului…” p. 26
[24] Ibidem p. 47
[25] „Sfinții Stareți Gheorghe și Calinic…” p. 310
[26] Ibidem p. 18
[27] Ibidem p. 31
BISERICA ORTODOXĂ UCRAINEANĂ SIGHET - УКРАЇНСЬКА ПРАВОСЛАВНА ЦЕРКВА СІГЕТ 